Lupte

Din ce in ce mai putin soare si din ce in ce mai multa tacere intre noi.
Din ce in ce mai mult vant,pe care il chem sa imi mangaie firele de par,sa mi le amestece,sa se joace in ele.Astfel,imi imaginez ca sunt falangele tale,a caror alinare am uitat-o in pustiu.
Dar tu trimiti un vant fierbinte,ce ma biciuie,o dogoare ce-mi arde chipul si ma invaluie in deznadejde.Eu tot astept racoarea demult promisa si fasia de cer multicolora care ma va inveseli.
In atata asteptare,s-a oprit pana si ceasul.Insa nu te bucura,caci,desi timpul sta in asteptare pe cadran,in realitate el nu se opreste niciodata.E substanta din care suntem facuti si poate curge din noi la fel de grabit ca o cascada.
Sufletul mi se zbate ca o fiara intr-o cusca.Ar vrea sa zboare spre cer,spre infinit,dar cusca-i stramta,iar el se izbeste de marginile ascutite.Zgomotul e asurzitor,un zgomot ce musca din mine.In fiecare clipa sper ca nu va continua la nesfarsit,ci zidurile custii se vor slabi incet,incet,se vor rupe,gratiile de fier se vor deschide,iar in el va patrunde gustul libertarii si al fericirii depline.
Dragostea e lupta dintre doua suflete.Gandurile-mi spuneau ca pot invinge.Tu nu ai simtit niciodata ca,renuntand la armele tale,iti va fi mai bine?Cred ca ti s-a mai spus,la fel cum eu am mai auzit de nenumarate ori "Alearga-ti sperantele!".Dar la ce mai este aceasta alergare buna daca deja tu te consideri un invingator?

Împreună

Cu fiecare noua postare simt cum trecutul indepartat navaleste cu putere in clipele mele prezente si da la o parte tot ce traiesc acum.
Aici,unde imi duc existenta zi de zi,nu exista prea multa inspiratie.
Aici clipele mele se dilata si lasa loc reflectiilor,viselor,iar timpul meu se transforma in nesfarsit.
Aici in fiecare seara razele apusului cad printre umbrele copacilor pe podea in incrucisari de lumini,iar eu,asezata langa ele,imi odihnesc gandurile neinsemnate,ce-si schimba infatisarea pretutindeni.
Aici ma simt prizoniera si libera,caci locul asta imi da o libertate de care nu eram constienta pana acum ceva vreme.
Aici e o liniste nefireasca,luminata murdar de cele doua becuri slabe,care ma ajuta sa imi intensific starea de melancolie,insa fara ele,noptile ar fi cu siguranta mult mai greu de suportat in pustietatea aceasta.
Aici imi parasesc trupul,imi scot fiinta din intemporal.
Aici ma chinuie sfasietoare dorinte de schimbare si in acelasi timp de revenire la trecut.
Aici devin eu,fara vreo masca.Cele 1000 de chipuri ale mele cu 1000 de imagini si 1000 de forme se transforma-n una,cea cunoscuta numai de noi doua.Temeri obscure,senzatii inspaimantatoare,iluzii stranii,potopuri de lacrimi,destainuiri,izbucniri in hohote de ras.Camera aceasta ma cunoaste cel mai bine.Ea aude,dar nu ma poate trada cu nimic,nu poate vorbi urat despre mine,nu ma judeca si nu ma instraineaza,iar peretii ei,imbracati in albastru si patati de vreme, imi soptesc povesti de mult uitate.Si,desi nu-mi mai doresc,rasuflarea ei ma indeamna sa adulmec pasii trecutului,cand pluteam aiurea prin adierea "dragostei".Pe atunci credeam ca lumea in care ma aflu nu e cea in care mi-as dori sa traiesc,fara sa fiu sigura ca exista vreuna compatibila.Pe atunci doream sa fiu speciala,dar am realizat ca toti suntem la fel.
Si toate acestea pe fundalul unui ticait de ceas vechi,uitat de vreme,ce m-anunta ca e timpul uitarii...

I can't believe it's ending this way

Dupa-amiaza aceasta insorita se cufunda acum in licarirea trista a amurgului.Incerc sa sting taciunii furiei cu o melodie veche si trista.Asemenea lui,si eu ma cufund in fiinta si ma analizez,ma despic in cele mai mici bucatele si-mi caut cu lupa dorinta.Ratiunea mi se tot impotriveste,dar intr-un final,m-am descis ca astazi trebuie sa ma opresc.
Sa ma intorc la tine ar inseamna sa imi incatusez iarasi impulsurile cu lanturile nevazute ale unei existente monotone si prea linistite.Insa mi-e teama de singuratate,de gol si de faptul ca prezenta mea nu este de ajuns.Imi este extrem de greu sa imi creez urmatoarea clipa,caci mi-e frica de un esec greu de indurat.Stiu ca pentru tine a fost dificil sa inveti tacerea.As fi vrut sa te invat eu,dar astazi m-ai alungat.Simteam cum sufletul imi era izbit de colturi dureroase.Acum s-a rupt si parti din el s-au risipit.Ajuta-ma sa le adun,dar fara vorbe.Nu mai vreau cuvintele tale,caci ele ma vor imbata si voi uita...

Şi...

Si nu stiu de ce avem atata vreme pentru ura cand viata nu-i decat o picatura intre acest moment si urmatorul si nu stiu de ce nu iubim,noi,care atat de repede murim.
Si ma gandesc ca nu am fost decat doi calatori cu trenul,ce n-au putut calatori impreuna si fiecare a coborat in cate-o gara.Si-atunci am lasat doar un bagaj-iubirea,ce-o regasesc pe aceeasi etajera,pe care am lasat-o acum 3 ani.Prafuita si deteriorata,dar inca vie aici,in mine,caci vechiul leac al ei- uitarea-i tare lunga si-i numai pentru cei puternici.
Si stiu ca n-am fost decat o picatura de ploaie in palma ta,ce s-a evaporat intr-o clipita,dar in acelasi timp o vesnicie.Ma zbateam si respiram otrava si incercam sa ma regasesc...
Iar eu cu parul rascolit de vant te cautam necontenit,gerul-mi brazda fata si ma trezeam intunecata.
Acum...ma doare tot ce-a fost si nu mai este...sau tot ce n-a fost si continua sa nu existe.

I am back

Toate revenirile pe blog sunt asemanatoare si debuteaza astfel: „Nu am mai scris de ceva vreme....”
As incepe si eu cu aceste cuvinte,dar sunt deja prea banale si nu vreau sa fiu patetica.
Eu doar voi incerca sa adun trecutul si sa il transport din ce in ce mai mult in prezent.
Am fost desteptata de Roxana si cu ajutorul unei melodii vechi, in care imi inecam suferintele de pe vremea cand aveam 13,14 ani,am purces in a-mi potoli dorul de a gadila tastatura. Sunt aici,asezata in fata ei si a propriei mele frustarari si nu mai pot simti nimic puternic. Niciun imbold nu isi face aparitia pentru a ma determina sa-mi expun gandurile,trairile emotionale...
Nu am mai facut-o de mult pentru ca nu am mai avut muza. Cu mare usurinta sau cel putin asa vreau sa credeti, am sugrumat-o. Te-am omorat in nenunmarate randuri,dar chipul tau inca era viu,inima inca te simtea si se rascolea,la fel cum o faceau trupul si simturile mele. Erau atatea cuvinte nerostite si priviri aruncate prin geamuri sparte,fumurii si totusi focul inca mistuia...
Pe atunci nu eram decat un copil jalnic ce se ineca in iluzii,ce se agata de orice farama de speranta ca intr-o zi va fi alaturi de tine,de el sau de celalalt. Tacuta,am inchis ochii-ntunecati de gol,am rupt din mine si m-am retras dezvelita de sentimente. Mi-a fost atat de frig...si incercam sa ma imbrac cu mine insami,dar zadarnic incercam. Si cat ma complicam,imi razvrateam sufletul,voiam sa par ceea ce nu eram...cat sufeream in cautare,cat muream in asteptare,alergam in visare si primeam nepasare. Imi placea sa cred ca imi vorbeai,ca imi sopteai cuvinte mute,ca imi puneai un infinit de intrebari si eu iti dadeam la fel de multe raspunsuri. Am indraznit sa inchid intr-o cutie ramasitele unor zile care nu au avut curajul sa existe. Din starea de exaltare pe care mi-o provocai cand ma priveai a mai ramas doar un contur vag impreuna cu un zambet fad,secat. Desi atunci ma simteam ca mergand pe o sarma,acum am reusit sa imi creez o cale pe un fagas numit speranta.
Mi-a luat ceva timp pentru a ma acoperi,m-am ascuns printre fum si nori si iata-ma acum destul de schimbata,cu alte visuri,idealuri,ganduri si stari,dar cu acelasi obicei urat de a-mi roade unghiile de stres ca nu pot scrie cum o faceam inainte.