Aici,unde imi duc existenta zi de zi,nu exista prea multa inspiratie.
Aici clipele mele se dilata si lasa loc reflectiilor,viselor,iar timpul meu se transforma in nesfarsit.
Aici in fiecare seara razele apusului cad printre umbrele copacilor pe podea in incrucisari de lumini,iar eu,asezata langa ele,imi odihnesc gandurile neinsemnate,ce-si schimba infatisarea pretutindeni.
Aici ma simt prizoniera si libera,caci locul asta imi da o libertate de care nu eram constienta pana acum ceva vreme.
Aici e o liniste nefireasca,luminata murdar de cele doua becuri slabe,care ma ajuta sa imi intensific starea de melancolie,insa fara ele,noptile ar fi cu siguranta mult mai greu de suportat in pustietatea aceasta.
Aici imi parasesc trupul,imi scot fiinta din intemporal.
Aici ma chinuie sfasietoare dorinte de schimbare si in acelasi timp de revenire la trecut.
Aici devin eu,fara vreo masca.Cele 1000 de chipuri ale mele cu 1000 de imagini si 1000 de forme se transforma-n una,cea cunoscuta numai de noi doua.Temeri obscure,senzatii inspaimantatoare,iluzii stranii,potopuri de lacrimi,destainuiri,izbucniri in hohote de ras.Camera aceasta ma cunoaste cel mai bine.Ea aude,dar nu ma poate trada cu nimic,nu poate vorbi urat despre mine,nu ma judeca si nu ma instraineaza,iar peretii ei,imbracati in albastru si patati de vreme, imi soptesc povesti de mult uitate.Si,desi nu-mi mai doresc,rasuflarea ei ma indeamna sa adulmec pasii trecutului,cand pluteam aiurea prin adierea "dragostei".Pe atunci credeam ca lumea in care ma aflu nu e cea in care mi-as dori sa traiesc,fara sa fiu sigura ca exista vreuna compatibila.Pe atunci doream sa fiu speciala,dar am realizat ca toti suntem la fel.
Si toate acestea pe fundalul unui ticait de ceas vechi,uitat de vreme,ce m-anunta ca e timpul uitarii...